Vacant(ă)

Despre cum să planifici vacanța la mare, sau cum să numeri zilele rămase mai ceva ca în armată. Nu că aș fi fost în armată vreodată, dar se aude că e cu dorința de plecare. De acolo. Aici e invers: Având în vedere că va fi printre singurele aerisiri la cap din acest an, cu aerosoli și tot tacâmul, planific, nu plecarea, ci sosirea la malul mării încă de acum. Cu soluții împotriva țânțarilor, loțiuni și paraloțiuni de soare, de vânt, fructe de mare, alte fenomene, numește-o și e acolo în listă, cu 4 rânduri de prosoape”: pentru mine, pentru el, el mic, el ce va să se nască, cu tacâmuri în plus ca să nu fie în minus, și provizii cât să nu fac un pas în plus față de taverna aia magică cu de toate pentru obsedații de pește, scoici, melci și sosuri.

Până și fii-miu 1 așteaptă nisipul și valurile și nu cred că a avut până acum dorință mai mare să învețe să caute zilele în calendar, în luna care trebuie. Tot asta cred că îl face expert în scăderi și adunări în minte, numere la pătrat și dacă săptămâna asta o ia pe radicali, voi începe să caut alternative de job la malul mării.

După cum ziceam: pregătită să iau forma de șopârla (mare) pe nisip.

Voi? La birou?

Advertisements

Iarna, vântul suflă cu putere.

Țara stă-n iarnă și lumea se miră. Încă ne mirăm de succesiunea anotimpurilor și ce învățam din paginile manualelor I-IV cu “vara, soarele strălucește, iarna, gerul ne îngheață obrajii”, e parcă din seria poveștilor veșnic muritoare.

Oprim școlile când bate vântul și ninge iarna, nu când șuieră curentul prin clasele abia cârpite, cu ochiuri sparte de geam.

Oprim orele când se aglomerează drumurile cu mașini cu cei aduși de părinți, în mașini încălzite, nu când apa doar rece în robinete abia curge, și toaletele stau în fundul curții școlii.

Oprim clasele când ne împinge prea tare vântul din spate, în februarie, nu când tălpile dor de mers pe jos kilometri întregi până la clădirea care abia se ține pe picioare, prin bălți, șanțuri, pietre ascuțite și drumuri de drum de tir.

Cele din urmă sunt absolut normale pentru lumea care decide că e normal să nu se învețe în cele două zile de frig, iarna.

Am avea nevoie de un film despre școlile din România. Despre toate școlile din România. Din ele ies și cei care salvează vieți și cei care nu au reținut că iarna ninge și e frig. Din școlile din România.

Made in Cage

Unele lucruri ți se repetă. Unele bune, dacă știi ce le cheamă la tine, altele mai puțin plăcute, dacă uiți ce le-a adus prin “curtea” ta, într-un timp.

Mi se întâmplă să dau șanse unor oameni, fără să îi confund cu evenimentele neplăcute întâmplate în preajma lor, doar pentru că îmi doresc să îi las să fie oameni, nu lucruri. Mereu uit că se fac reciproc. Ne definește ceea ce facem și facem ce știm sau putem, mai bine.

Unii încă sunt șoricei în colivie, alții se satură și o părăsesc cu prima ocazie când li se deschide ușița, iar alții sunt șobolani bătrâni care știu că pot visa la dulcele câmp al evadării, dar asta în timp ce aleargă pe rotiță.

Acum 3 ani am hotărât să trag de gratii până am loc destul, să ies. Și nu aș mai da pentru nimic în lume, smogul din aerul de-afară, pe cașcavalul găurit dinăuntru.

Miau!

Stai un pic

Astăzi e despre răbdări. De mai multe feluri, dar toate bune. Bunică-miu spune că “treci marea, cu răbdarea”. Știu că e invers, dar ieșea cu cacofonie. Până pe 14 Ianuarie am luxul de a mă învăța singură chestia asta. De pe 15, mă ia la rost (iar) statul. Că-s servitor public.

Răbdare, că te frigi!

Răbdare, că se rezolvă!

Răbdare, ca le facem pe toate, dar pe rând!

Răbdare, că totul va fi bine!

Pe toate i le spun lui fii-miu, când, de fapt, îmi folosesc mie. Cu răbdarea, trec din azi în mâine, în fiecare zi. Și e bine. Totul e să nu uit pentru ce am răbdare, să rămân cu ceva ce va fi bine, din fiecare zi.

Mai scriu și mâine, răbdare!

Coho-

Ieri a fost despre masculinitate. La curs. Si pe strada. Deși la finalul zilei mele rezultatele au fost: un mic accident cu mașina, un rezultat semi-îngrijorător la medic si o petrecere cu sens si cu mulți copii, aflu ca adevarata tragedie in ziua unui bărbat este o sita rupta. Da, o sita de acum 7 ani, care, a depășit orice vis al garanției unui produs plin de găuri.

Masculinitatea nu a dispărut. E, cred, in doze ascunse si hrănite, in din ce in ce mai multe femei. Femei care nu plâng că au lovit mașina din cauza unui domn care a cauzat același accident în același loc, cu o luna în urmă, femei care merg acasa cu sufletul varză, dar au mușchi pe dinăuntru care țin în lanț veștile proaste.

Sunt din ce în ce mai puține cazuri în care familiile cu băieți și fete lasă loc progeniturilor să fie. În loc de emoții, sub toate formele, care sa fie lăsate afară, cunoscute și apoi eliberate una peste alta, cât să te mai înalțe de unde erai, sunt închise, lăsate doar cele care fac familia sa se simtă puternică. Cohones: mașina șmecheră, lacrimi uscate, animal mare bate animal mic.

Mulți părinți fac “armata” din care au lipsit, cu copiii: umilință, “Da, am înțeles!”, nu mai plânge, că ești tare, faci așa că am zis eu, nicidecum că ai dreptul la vreo explicație calmă și rațională, eu sunt părintele tău și nu mai comenta (iar radiografia multor părinți uneori e cu mai multe găuri decât sita de mai sus). Sunt doar câteva exemple care fac din ființele cu mai multe șanse decât noi vreodată (doar acum), proiecții triste.

Masculinitatea nu a dispărut. E doar prost înțeleasă sau deloc.

Memorie și educație

Cea mai mișto chestie auzită azi, e de la fii-miu.

Vă descriu mai jos, că dacă o scriu de-a dreptul, mi-e că o încurc mai tare.

L-am rugat să-mi deseneze o bufniță pe care să mi-o tatuez luna următoare. În schimb m-am ales cu un scorpion și o barză. Scorpionul e foarte tare. L-am întrebat cum de știe să deseneze așa și mi-a răspuns: gândesc din memorie

Le știm de mici dar le uităm de mari.

Memorie și educație, iar una nu poate fără cealaltă.

The end. Happy end.

Ladies first

Ieri a fost o zi de mers singură pe stradă, pentru vreo ora. De cele mai multe ori îmi pregătesc exteriorul pentru mine, de restul dăților pentru cel cu care împart viața. Dar prefer dățile alea dese. 

Tot ieri, doar datorită exteriorului, am fost oprită de 2 ori, pe stradă, din mers, pentru că “aveam ceva care e special” și pentru că” merg frumos”. In ambele cazuri mi-am lăsat ochelarii pe ochi, pentru că atunci când mă enervez, îmi lăcrimează ochii. Încă nu pot controla asta. Încă.

Prima oară: “Eu sunt Vlad! Nu ai o zi prea bună, nu? Am vrut să te cunosc pentru că am simțit că ești specială”. Zău, Vlad? Dacă ziua nu a fost din cele mai bune, cu siguranță, tu mă ajuți să o am fracturată de tot. “Eu sunt Elena. Nu sunt specială, tu ești special, și nu vreau să te opresc din căutări”.

A doua oară: “Ai mersul frumos. Nu mai satur să mă uit la tine. Vorbești româna? Îmi poți da numărul tău?” 

Pe tine nu știu cum te strigă lumea, că nu te-ai prezentat dar “te rog, mergi tu în fața mea, să îți spun și eu cum ai mersul. Și dacă îmi place, poate îți cer numărul”

“Eu știu că după un compliment, se spune “mulțumesc”. 

“Și ți-am spus “mulțumesc”?”

“Nu”

“Pentru că nu este un compliment”

Fetelor, când cineva se ia după voi cu motive vocale sau ne- cam ca cele prezentate mai sus, spuneți-le exact ce simțiți. Sunt ființe care cred că noi suntem tăblițe mergătoare, pe care ei pot scrie orice. Vă rog să mă credeți când vă spun că aveți buretele de șters, la voi.

Voi, dragilor, nu știu ce replici pot avea succes. Dar cu o atitudine clar upgradată, cu semne vizibile de civilizație, veți pătimi mai puțin.
E duminică. Nu m-am plimbat, dar maine ies iar.