Maniaco-relaxant

Bineînțeles că aveam multe în cap să scriu, zilele trecute. Atât de multe adunate, încât le-am pierdut fie șirul, fie importanța momentului lor, fie scopul cu care aș fi dorit să le ștampilez în text.

Vag, mi-aduc aminte de unii care mergeau pe mijlocul drumului deși trotuarele erau golite de zăpadă și curate, de o doamnă șoferiță care ținea neapărat să îmi arate că știe că are dreptate, de vocea exagerată a multora în discuții, care rămân în monolog.

Asta vedeam cel mai des în zilele în care eram chitită pe părerea că importanța exagerată și nemeritată a noastră, trebuie să fie văzută de toți. Scoasă în evidență de fiecare cum poate, pe unde poate, cui rabdă. 

Acum sunt chitită pe esență. Mă enervează lucrurile de făcut de mine și care țin de alții. Nu e prea înțelept “Enervatul” și poate ar trebui să recunosc “frustrarea”. Dar o mai țin morțiș un pic cu nervii, că-mi provoacă o stare de cald într-un mediu cam recișor pentru gustul meu.

Am gust bun.

Uneori am impresia că sunt maniacă de rezultat și perfecționistă, dar apoi îmi aduc aminte că totul e comparație și stereotip bolnav. Și când mă opresc să văd de ce am ștampilă cu cuvinte din DEX pe ea, mă liniștesc. Chiar mă relaxez.

Happy Saturday, că mâine mă văd în parc.

ADN

Dacã mã întreabã cineva ce vreau sã mă fac după ce cresc, i-aș rãspunde, cu tupeul de acum, că nu vreau să fac nimic mai mult decât ce sunt deja. De parcă am fi niște ciorne amărâte, finalizate din creion, doar când și pe unde creștem. De parcă până când nu suntem ce vrem să ne facem, nu merităm să fim.

Dragă David. Ești ceea ce ești și pe cale să afli cine ești. Dacă cineva îți va spune contrariul, stai liniștit. Încă nu se știe și de aia așteaptă până se face mare.

Joi, după duminică

Nimic mai bun și răcoritor ca joia după miercurea liberă. În afară de gâtul înțepenit de la vârstă sau curentul bătător în cap sistematic, în lift, totul a mers ca uns. Ca uns cu grăsime de urs, vorba unui curs de etnografie proaspăt studiat pentru examen. Dacă te ungi cu unsoarea aia, nimic nu te mai strică. Nici măcar gradele crescute de afară (numai că deocamdată tremurăm la 0 grade și ne conservăm elegant).

Primul semn că mă-nțelepțesc nu e data nașterii, cum unii ironici apretați ar zice, ci că îndemn pe toată lumea să fie Zen. Nu-l cunosc personal, dar cică e așa de tare, că doar dacă-ți iese pe gură, în vorbe, ești trăit. Trăit cum trebuie. Așa și eu. Trăită cum trebuie: întâi de părinți, apoi de școală, apoi de job, apoi iar de școală (că nu mi-ar mai ajunge), și într-un final, de mine. Și de când mă trăiesc, nu mă mai satur. Bine, consumată vreo 40 la sută de societate, dar cu restul de 60 zic eu c-o să mă răscumpăr. 

Fii Zen. The Zen and only. Nu te certa, nu muri din asta, nu lăsa pe nimeni să te mai trăiască, pentru că de dus cu tine, nu se grăbește nimeni.

Peace.

User

Azi mi-am dat seama că evoluăm. Cu foța. Doar cu nervi pe banca de rezervă. Și răbdare.  De mai demult mi-am dat seama și că avem voie să ne alegem unde să avem forța, când să ne lăsăm nervii și cui să oferim răbdarea.

Altruistă din apucături și egoistă din născare, mi-am mai dat seama că eu trebuie să fiu în capul listei. Să-mi dau răbdare, să nu MĂ enervez și să mă forțez când vreau eu.

O boxă luată din e-mag, mi-a venit azi de hac. O boxă. Nu cine o folosește, nu cui folosește, nu ce frustrări demască. Și-mi blincăne în cap că zeci de boxe stau pitite în casă zidezide zi, gata să atace și să folosească pe cineva pentru a-l goli de forță, nervi și răbdare.

Ziua în care lucrurile se folosesc de oameni. Sau invers.

 

3

3 oameni și 3 șanse.

Pare acum 100 de ani. O dată pe vremea Băneasa, a doua la Comunicații și a treia la Fonduri.

Trei oameni cărora le voi mulțumi mereu în gând și uneori în mesaje de sărbători că m-au ajutat să învăț despre loialitate, corectitudine și altruim. În ordinea asta, câte un cuvânt pentru fiecare.

Pare acum 100 de ani, deși mă simt bucuroasă că-i știu, de parcă aș avea 5 ani.

Azi s-a mai făcut un vis. O unitate. La propriu că la figurat era de acum 1 an jumate.

pic pic

Nu știu zău, la ce folosesc etajele multe, așezate unele peste altele. Apasă sistematic pe umeri și idei. Pe oameni normali care se preschimbă în roboței metalici, cu picioare groase, să reziste apăsării de luni până vineri, de la 9 la 5. PM.

Plimbarea printre picături spală creierul de mâzgă și-l lasă curat până la scârțâit. Îț, îîîț.

Îmi revine în minte timpul de acum 15 ani, cand aș fi avut curajul să visez la orice. Mă întreba ieri David “la ce folosește apa din ploaie”. Azi știu ce îi răspund. La vise. La curaj. La continuat să visăm, cu curaj. Noroc că ploile vin măcar de câteva ori pe an și poate de câteva ori întrec dățile în care etajele astea apasă pe noi.

O cafenea cu pânze pictate.Cu sucuri stoarse atunci. Cu ceai cald-aromat. Și cărți. De citit și colorat. Anul viitor sper să plouă mult.

una bucată mamă. iubită.

Statistica worspress-ului îmi șoptește tacticos la ureche cum că sâmbăta la ora 7 seara sunt în toi vizionările postărilor mele. Sper să aveți viața cât de cât aglomerată măcar la sfârșit de săptămână și să nu vă opriți din ce faceți, chiar sâmbăta la ora 7. Nu de alta, dar eu de exemplu, ieri la 7, mă spălam. Și nu m-aș electrocuta pentru nimeni, oricât de mișto i-ar fi scrierea. Sper că sunteți bine, sănătoși.

Așa că dragă prietenă statistică expertă în ale cititului de către alții, eu scriu nu când mă citește lumea (încerc să nu analizez această afirmație) ci când timpul, gătitul, spălatul și fii-miu mă lasă. Mai ales ultimul din listă. Ca azi. Când trebuie să las mărturie undeva că după cursurile despre etnografie, după curățenie, gătit, iar spălat și iar gătit (de parcă am fi 100 în casă..și de pisică am uitat (din nou), și după ce și-a lăsat tacticos capul și apoi mucii pe bluza mea, David îmi spune foarte sincer, că de azi crede că pot fi și iubita lui. “Sunt mama ta, David. Dar dacă mă și iubești, cu atât mai bine pentru mine”. “Și nu te superi?” Cum aș putea să mă supăr?” Ce dovadă mai mare, ca mucii lui pe bluza mea, să fie? El e al meu, aș putea chiar să consider că și ei sunt ai mei. Revenind la discuție, “nu David, nu mă supăr, dar când ne certăm cum ai să-mi spui?” “păi, mamă!”. OK. Încerc să nu număr dățile când mi-a spus mamă, ca să nu sar de 163 de ori pe zi și continui cercetările. “Și care e treaba cu – iubită-?. Așa ai să strigi toate fetele cu care te înțelegi bine și petreci timp?” “Nu, doar pe tine, nu înțelegi, MAMĂ?”

Iau pauză de la cercetat. Aștept să vină tratația și un răspuns despre gătit pentru copii.